Vreau blandetea inapoi!

In drum spre "mai bine", ne-am pierdut pe noi insine. Noi - crima "mai bine-lui".

NU e despre tine!

http://www.youtube.com/watch?v=0HtZ2M4e_AM

1+1=1

Despre îngenunchere putem vorbi doar în şoaptă sau ... în gând. E doar o poziţie intermediară ... între a te târî şi verticalitate? Sau e urma BunăVoinţei? A te îndoi. Parcă am fi nişte produse la promoţie. Neputinţa şi orgoliul. A atinge pământul şi a privi în sus. A privi în sus cu ochii plecaţi. A fi omul şi desprinderea de om. Miracolul se pare că e posibilitatea noastră fiziologică şi sufletească de a ne îndoi. Îndoirea picioarelor ca gest al umilinţei, al dăruirii, al neputinţei singurătăţii, al nevoii (constrângerii), al iertării, al supunerii. Îndoirea picioarelor şi îndoiala raţiunii. Există oare şi o îndoială a sufletului? Sau doar o îndoire? Sau numai tu?

A-ţi îndoi picioarele în faţa iubirii şi sub Dumnezeu. Căci iubirea nu o poţi întâmpina decât stând în faţa ei ... îngenuncheat. Ca şi cum nu ai putea să o laşi să treacă. Nu o poţi privi decât în ochi. Atunci de ce să nu-l pot privi şi pe Dumnezeu în ochi?! Sus-ul nostru (sau doar al meu) pare a fi foarte jos. L-am terfelit în ţărână.

Prea multă aritmetică. Cu toate astea nu e 2, cum nici tu nu eşti.

O înserare roşie

din volumul  În genunchi şi cu faţa la zid

de Ioan Florin Stanciu

ni se arată o înserare roşie cum n-am mai văzut

pe masa din parc paharele-s pline de ploaie

iar ultimele frunze au încoronat până şi

nebunii de pe tabla de şah

tu te întorci din oraş

mirosind a benzină şi părul tău

lasă prin camere o aureolă albastră

dar aerul a fost deja respirat

şi parinţii s-au scufundat surdo-muţi

în apele amniotice ale telejurnalelor

mâncăm iarăşi singuri ca în luna de miere

şi prin fereastra bucătăriei se văd pescăruşi

virtuali căzând pe oraş ca o ceaţă ...

e târziu?

mai rămâne, printre şanţuri, conducte şi sârme,

doar imaginea unui leu devorat de furnici

(sau poate tramvaiul din celălalt veac şi

trupul însângerat al poetului tânăr, desenat

pe asfalt cu o piatră de var, râcâită din zid)

e mult prea târziu!

- Ai uitat lumina aprinsă în baie, îmi spui

şi adormi susurând.

Oare îndoiala lui Dinu a fost Voroneţul? Să-i fie tărâna uşoară.

Bucăţi de suflet la kilogram. Ce nu e bine e ... altfel

Florin nu ar fi facut-o.

            Pentru prima datǎ nu am putut sǎ ridic o agrafǎ din praful strǎzii. Mi-am dat seama cǎ eu le pun acolo!

            Când merg cu trenul nu pot sǎ privesc în faţǎ. E un fel de retrostecţie viitoare. Când vǎd groapa din faţa mea mi-o amintesc pe cea anterioarǎ; aşa cǎ ascunzându-mǎ în cea care m-a umplut de noroi cândva, nu am nevoie de incǎlţǎri impermeabile.

           “Platon nu e pentru fumǎtori“. Atunci Dumnezeu pentru cine e?

Se aud malurile

            Pe peretele stâng al cursului a apǎrut un cap de monstru. … Eu nu spun mai nimic în timp ce trag la vâsle. … Ce roşii îmi sunt palmele! Nici nu aud sângele cum vine. De parcǎ s-a sǎturat de atâta albastru.

-          Vezi cǎ prinzi cu vâsla în plasǎ!

            Tatǎ de ce vrei sǎ cred cǎ o pot rupe? Sǎ mǎ prefac cǎ nu existǎ? Fie cum vrei tu! Mǎcar atât sǎ-ţi pot da. Priveşte-mǎ cât sunt de fericit!

...

Voi descoperi oare alchimia vieţii?

       

            Când pierzi pe cineva e ca şi când ai trage din ţigare: doar fumul îşi ia zborul! Mai tii minte ţigarea aia pentru care era mereu timp? Azi am fumat-o singur.

            Monstrul eram eu.

Şir de neputinţe

Oglindă sau despre faptul că tu  nu mai exişti ( eşti ),

Pe când eu am murit

Stau întins lângă tine, cu capul la picioarele tale.

Şi am încercat să-mi ridic inima, dar m-am lovit de glezna ta.

Ochii mi s-au umplut de ziua de ieri şi am auzit greierele iarna.

       Am facut din frunzele primăverii canoe

       Iar din seva lacrimilor mele râu de munte

       Stâncile din albastrul lacului tau s-au ascuns în nisip

       Şi valurile mele reci au ingheţat plaja întrebărilor tale

       Tăcerea a gustat muzica atingerii noastre

       Ne spusesem totul

Neputinţă

        Au ucis piaţa de flori. Au închis-o în termopan.

" Fiilor, păziţi-vă de idoli. "  I Ioan 5, 21

                                

                                             I

De mult timp nu mai număra paginile pe care le mai avea de citit, iar orele se scurgeau tot mai repede spre disperarea  lui. Încerca să-şi lungească zilele diagonalizând acele pagini, căci era convins că dincolo de paginile acelea nesfârşite se ascundea ceva ce era doar pentru el şi că nimeni niciodată n-ar mai fi putut descoperi dacă el ar fi renunţat, iar totul ar fi fost pierdut. Atunci se aşternea disperarea. Acum era vremea la care trebuia să vină lovitura în uşă şi după care se lăsa noaptea, căci ochii începuseră să-l usture. Deja se gândea la clipa în care se va trezi şi va găsi ca de fiecare dată o altă carte  lângă saltea, ce va avea tot 1416 de pagini şi câteva hărţi, şi va continua ceea ce a început.

Însă nu a fost tot timpul aşa.

Nu mai pot să mă mint! În fiecare zi aş vrea să-ţi spun cât te iubesc! Am vrut să ascund dragostea mea în spatele unor cuvinte neînţelese de nimeni, dar cred că am început să uit că în prezenţa ta nu pot fi decât ... eu. Acum ştiu că în ultima zi a vieţii mele te voi avea în inima mea şi în gândul meu, chiar dacă acea zi nu pot să o înscriu de acum în calendarul inexistenţei mele ( ce va urma ), pentru că nu e clipă în care să nu fii în tăcerea mea. Te simt în fiecare fum de ţigare, în paloarea frunzelor uscate, în rugăciunile fără cuvinte, în mirosul de primăvară, în lumina din zăpadă, la vederea unor degete subţiri, la atingerea unui boboc de trandafir, în sarea din lacrimile mele, în amarul din fiecare dimineaţă, în fiecare scârţâit de tren, în albastrul ochilor de pretutindeni, în fiecare acord de chitară, în moleşeala sângelui, în ploile murdare, în roua de pe firele de iarbă, în gustul de brânză dulce, în zgomotul din bar, în răceala icoanelor din biserici, în clipele în care mă sinucid, în zilele în care viaţa capătă sens... Te strâng cu braţele lor şi te sărut cu buzele lor, căci nu pot fi decât eu, pentru că tu nu poţi fi departe ... eşti în sufletul meu.

Dacă aş fi scris toate astea, declaraţia mea de iubire ar fi luat sfârşit ...

E un sentiment îngrozitor să simt că „ţara asta” (mă feresc să-i spun „a mea” pentru că nu ştiu cât ar corespunde cu starea de fapt) îmi fură visele, îmi fură bucuria de a vedea cetăţenii care o locuiesc reuşind să aducă o fărâmă de bine sau de frumos în jurul lor, îmi fură copilăria, îmi fură tinereţea şi poate chiar bătrâneţea! Şi chiar mai mult, îmi fură pe cei ce-i iubesc! Acum câteva zile un tânăr spunea că îşi doreşte (ce îşi poate dori cineva la 20 de ani?) ca prietenii lui să nu mai plece din ţară. Să-mi pară doar mie groaznic lucrul ăsta? Unde ne aflăm? Încotro ne îndreptăm? Îmi-e teamă să mă mai uit la ştiri pentru că nu ştiu cât îmi mai pot stăpâni lacrimile sau crizele de furie. În jurul nostru sunt oameni minunaţi, printre cei ce obosesc ocolind mesele din pieţe pentru a găsi preţul cel mai mic, sunt oameni excepţionali (sau care ar putea fi excepţionali dacă am putea să ne mai uităm către ei) care renunţă la visele lor, la munca lor pentru a-şi câştiga o pâine (şi din păcate asta nu e doar o expresie), sunt fiinţe care pot face lumea mai bună din alunecarea unor degete chinuite pe podeaua unei săli de balet (inexistente ca şi bazinul de antrenament al unei campioane la sărituri în apă), sunt copii care îşi doresc (în măsura în care o necesitate fiziologică poate sta în apropierea unei dorinţe) ca azi să mănânce, sunt mame care îşi doresc să moară pentru că au copii care îşi doresc să mănânce. Chiar să nu mai putem face nimic (asta în cazul în care am făcut ceva până acum)? Cât să mai privim indiferenţi, sau în cel mai bun caz resemnaţi, cum sunt distruse vise şi vieţi? Cât să mai aşteptăm să se schimbe lucrurile, guvernele şi nepoţii? Neputinţa e măsura noastră? E firea noastră?

Poate că e doar o problemă personală. Cred că ar fi bine să fie aşa, pentru că în felul ăsta ceva din sufletul meu mai rămâne în preajma lumii în care trăiesc. La rece, cred că sângele nu şi-ar mai încape în vene!

Am fost trezit brusc de o întrebare: cine sunt aceşti „noi”?