E un sentiment îngrozitor să simt că „ţara asta” (mă feresc să-i spun „a mea” pentru că nu ştiu cât ar corespunde cu starea de fapt) îmi fură visele, îmi fură bucuria de a vedea cetăţenii care o locuiesc reuşind să aducă o fărâmă de bine sau de frumos în jurul lor, îmi fură copilăria, îmi fură tinereţea şi poate chiar bătrâneţea! Şi chiar mai mult, îmi fură pe cei ce-i iubesc! Acum câteva zile un tânăr spunea că îşi doreşte (ce îşi poate dori cineva la 20 de ani?) ca prietenii lui să nu mai plece din ţară. Să-mi pară doar mie groaznic lucrul ăsta? Unde ne aflăm? Încotro ne îndreptăm? Îmi-e teamă să mă mai uit la ştiri pentru că nu ştiu cât îmi mai pot stăpâni lacrimile sau crizele de furie. În jurul nostru sunt oameni minunaţi, printre cei ce obosesc ocolind mesele din pieţe pentru a găsi preţul cel mai mic, sunt oameni excepţionali (sau care ar putea fi excepţionali dacă am putea să ne mai uităm către ei) care renunţă la visele lor, la munca lor pentru a-şi câştiga o pâine (şi din păcate asta nu e doar o expresie), sunt fiinţe care pot face lumea mai bună din alunecarea unor degete chinuite pe podeaua unei săli de balet (inexistente ca şi bazinul de antrenament al unei campioane la sărituri în apă), sunt copii care îşi doresc (în măsura în care o necesitate fiziologică poate sta în apropierea unei dorinţe) ca azi să mănânce, sunt mame care îşi doresc să moară pentru că au copii care îşi doresc să mănânce. Chiar să nu mai putem face nimic (asta în cazul în care am făcut ceva până acum)? Cât să mai privim indiferenţi, sau în cel mai bun caz resemnaţi, cum sunt distruse vise şi vieţi? Cât să mai aşteptăm să se schimbe lucrurile, guvernele şi nepoţii? Neputinţa e măsura noastră? E firea noastră?

Poate că e doar o problemă personală. Cred că ar fi bine să fie aşa, pentru că în felul ăsta ceva din sufletul meu mai rămâne în preajma lumii în care trăiesc. La rece, cred că sângele nu şi-ar mai încape în vene!

Am fost trezit brusc de o întrebare: cine sunt aceşti „noi”?